Când vă faceți bagajul pentru Republica Moldova neapărat lăsați loc pentru tradiție, va fi peste tot în bagajele de întoarcere. Nu vorbesc acum de vin, vameșii vă vor învăța repede ce e aia tocmeală, ci chiar de lucruri considerate pierdute: sentimentul că faci parte dintr-o veche cultură. Una românească, amestecată cu câteva cuvinte rusești, ba și cu unele englezești că altcumva nu se poate. Cel mai potrivit spațiu de chibzuit la toate cele l-am găsit în Orhei, la nici 50 de kilometri de Chișinău.

Când ajungi la intersecția drumului principal cu cărarea spre mănăstire realizezi câtă măreție s-a adunat în acest loc. Localitatea propriu-zisă este ascunsă într-o vale superbă, care îmbie fostul zburător de parapantă din mine la gânduri de cucerire și de patrulare la faleză. Zona este încă puțin exploatată de localnici, așa că am putut zări câteva exemplare de Lacerta viridis (gușter) chiar din primele minute. Însă pentru omul obișnuit cărarea de care vă vorbesc duce la mănăstirea Orheiului Vechi, săpată în roca dură (gresie). Acest vestigiu al creștinătății este tipic în toți Balcanii, existând asemenea așezăminte și lângă Buzău, la Aluniș, și în Bulgaria, aproape de Ruse, la Basarabovo, ambele vizitate de mine anul trecut.

Preotul din capela înghesuită este extrem de autoritar, dar în mărinimia sa te lasă să folosești iesirea din spate a capelei către faleză. Abia de ieși din nou la lumină realizezi cât de sus te afli în comparație cu valea; peisajul este maiestuos, vacile pasc neperturbate și motocicliștii sunt singurii care sparg această oază de liniște cu tobele lor gălăgioase.

Poate îți închipui că nu are cine să te primească în gazdă; nimic mai eronat! În curtea pensiunii, înflorită și cu zumzet de albine ne așteptau gazdele, îmbrăcate cu ie și un fel de fotă. Privirea lor caldă ne-a făcut să ne simțim ca acasă, dar sauna modernă și piscina acoperită ne-au teleportat într-un select hotel de lux! Atenția la detalii și combinația interesantă între piscina modernă și baloții de paie ne-au impresionat cu adevărat.

Locul acesta, o Doamne, lasă-l cât mai mult neatins de febra termopanului. Am aflat cu bucurie că așa și este. Vorbesc despre meleagurile Orheiului Vechi, unde am vizitat un loc cu adevarat magic. Satul Butuceni se află într-o văioagă ascunsă privirilor, cu ale sale gospodării tradiționale înghesuite la ulița principală, cufundate în liniște. Există un proiect de conservare a acestui sat, practic neatins de trecerea anilor.

Mergând pe ulița satului, întrebări bucolice te cuprind, gândul zboară la originile noastre pe aceste meleaguri, mintea e ocupată cu dificila translație de la viața de orășean la viața satului. Privesc aceste căsuțe ce rezistă cu grație trecerii anilor, în ciuda faptului că sunt construite din materiale aparent puțin durabile. Sunt case de lemn acoperite simplu cu șindrilă, garduri din uluci de lemn vopsite cu ulei mineral. Simplu și frumos.

Intrarea în incinta restaurantului te duce brusc într-o altă lume. Motivele țărănești, obiectele vechi de lemn, piatră sau fier, hainele tradiționale ale gazdelor au cu totul alt farmec aici, ba chiar vezi cuiburi de rândunele în INTERIOR. Am primit repede și explicația fenomenului: o bună parte din interiorul casei țărănești era pe exterior la început, fiind înglobată într-o altă construcție ulterior. Moldoveanul e frate cu natura (în traducere liberă este avid de #biodiversitate), așa că respectivele cuiburi au rămas ca dovadă acolo unde au fost închipuite de simpaticele păsărele.

Cum poți să faci într-o singură seară sarmale coapte în cuptor vechi, acoperite de aluat de pâine, colțunași cu vișine tradiționali și mai cu seamă plăcinte moldovenești cu cartofi sau varză? Să faci asta tu, cu mâinile tale, oropsite în făina proaspăt măcinată, înarmat doar cu un șorț de dantelă destinat mai degrabă vreunei fete ce face curat în casă și șterge praful. Așa ajungi să realizezi că undeva, ascunse bine între amintirile copilăriei, stau abilitățile de modelare pentru aluatul lipicios sau pentru sărmăluța ce se încăpățânează să se desfacă între degete. Pentru muritorul de rând nu se poate să gătești astfel, pentru fericiții oaspeți ai Orheiului Vechi însă este îndeletnicirea de după amiază, la indicațiile grăbite ale gazdei. Este și normal, când au multe guri de hrănit, când le calcă pragul călători din toată lumea, ca aceste gazde să ceară ajutor necondiționat în bucătăreală.

Noi am nimerit la cină cu încă un grup de turiști străini. Imediat, Natalia, o fată strașnică ce se trage desigur din Ștefan cel Mare ne-a împărțit rapid în trei grupe de șoc și groază pentru măsuțele pe care urmam să gătim cele trei feluri de bucate. Imaginați-vă o adunătură gureșă de obiective foto și echipamente audio care sorbeau energia acelei curți plină de oameni. Atmosfera era completată de un trio tăcut, o tanti îmbrăcată cu o fotă lungă vedre și opinci vechi de piele tăbăcită. Lângă ea așteptau cei doi cântăreți: de vioară și cobză moldovenească.

Așa că m-am trezit la masa colțunașilor cu doi olandezi și o pungă de făină. Nu pare o presiune imensă, dar am fost oarecum intimidat de privirile întrebătoare ale celor doi jurați din țara lalelelor și m-am pus pe lucru, întinzând fără vreo grijă aparentă aluatul într-o foaie imensă și subțire, care s-a rupt numaidecât… Amuzată, gazda a luat sucitorul din mâna mea si a reparat rapid dezastrul produs de mine, lăsându-mi imensa onoare de a tăia doar cu un cuțit forme pătrate ca suport pentru vișinele murate în zeamă dulce. Am mai furat din ele să ne ușurăm calvarul, dar împachetarea colțunașilor s-a dovedit a fi foarte rapidă la zece mâini. Pentru că da, le facusem poftă celor din spatele meu care își așteptau rândul să își suflece manșetele de orășeni sadea. M-am desprins de jocul mâinilor pătate de vișine o secundă mai târziu ca să aflu că sarmalele deja se odihneau în vase de lut ars în cuptorul furibund, plin de spuză.

M-a amuzat lopata veche de intors pâinea în cuptor, ea fiind folosită de fapt la multe altele, inclusiv la poze cu turiștii turmentți de arome și de tăria vinului din cană. În scurt timp ne-am trezit luați pe sus de cei trei cântăreți ai locului care ne-au poftit la un recital cu arome dansante în curte. Cobza a început un ritm alert în Do major, cum ceruse doamna în șoaptă. În scurtă vreme toți s-au înghesuit în față, așezați cuminți pe lavițele umbrite cu un vin în cană de lut. Da, era ca acum o sută de ani, timpul împietrise și doamna chiuia împreună cu noi o sârbă. Lângă mine Ana, una din bloggerițele din Moldova, imi șoptește același lucru, că a fugit departe în timp pentru o clipă.

Și s-au pus la cântat de-a binelea, cu vocea doamnei din ce în ce mai puternică, dominând cele două instrumente de acompaniament, aruncând versuri vechi și emoționante în atmosferă. Impresionați, câțiva din străinii prezenți ne-au mulțumit pentru traducerea rapidă în engleză a înțelesului versurilor. S-a creat o legatură curioasă între gazde și invitați, pecetluită de vinul roșu, băut din cănile de lut.

Cobzarul, intrat în priză după un mare ropot de aplauze, începu să își arate măiestria în arta instrumentului vechi. Curând am fost ridicați în picioare într-o horă constituită ad-hoc. Pașii au venit greu, dar nu puteam rata perinița și au îngenunchiat pe rând toți dansatorii europeni și moldoveni ai curții.

Știu că nu trebuia, dar nu ne-am putut opri din dansat vreo oră încheiată. Atmosfera, decorul și voioșia gazdelor ne-au stârnit desigur foamea. Așa că ne-am ostoit-o cu ce trebuia: găteala de mai devreme și-a găsit menirea pe masă, în fața noastră, alături de multe alte bucate deja pregătite de gazde.

Cu noi au mâncat și distinșii artiști locali. Mai în glumă, mai în serios, eu mi-am luat inima în dinți și am încercat ceva nou în materie de instrumente: eram foarte curios să combin două intrumente atât de diferite precum cobza și chitara.  Așa cum bănuiați, am reușit să îl corup pe cobzarul cel talentat să încerce un jam session cu mine.

Cel mai mult m-a chinuit ritmul drăcesc,parcă de țambal, impus de vechiul instrument. Acordurile nu au venit ușor, dar partenerul de joacă a așteptat răbdător să-mi găsesc locul în această improvizație. După nici 3 melodii eram sfârșit, degetele erau noduri pe grif, dar cobza cânta nestingherită.

Ulterior aveam să aflu că cinstitul cobzar prestează într-un mare ansamblu folcloric din Chișinău, de aici dexteritatea deosebită pe un instrument vechi și aparent limitat pentru interpretare la melodii folclorice.

Deși am auzit de multe ori muzică populară de prin toate țările vecine cântată seara, a noastră parcă are ceva diferit. M-am simțit mândru că fac parte din această cultură populară, cu artiști necunoscuți aproape, capabili însă să-ți umple sufletul cu muzica vulgului, cu versuri stângace despre dragoste, dor, leliță si baci chipeși. Unele versuri au o energie sexuală evidentă, altele te fac să pui mâna pe vadra cu vin, sau, după caz, pe o codană de lângă tine să o joci la horă.

Ne-am ostoit setea de muzică târziu în noapte, la rug cum spun moldovenii. Urma să aflu că esența fericirii se află în combinația fatală de chitară, foc și vin roșu sec.

Dimineața ne-a prins în curtea unui fost ambasador al Moldovei în China, retras acum în liniștea Orheiului Vechi. Omul ne-a invitat la el în curte, apoi la el în casă. Imediat am știut că în fapt eram invitați la el în suflet, cu prilejul acesta noi apucându-ne serios de pozat, pentru că aveam ce. Și știa și el acest lucru.