Așa este, sunt un băiat nostalgic atunci când vine toamna. Și nici nu mi-ar fi trecut prin cap că nu-mi va păsa prea tare de temperatura mediului ambiant și că mă voi bălăci aparent fără grijă în tura de Apuseni a proiectului Goodyear Winter Experience. Știam doar că e de bine când am împachetat in bagaj costumele de neopren și m-am alăturat echipei: Doru, Răzvan BB, Ioana Acsinia, Zoso, Zdeto și Eros Nicolau. Am avut însă de așteptat până duminică experiența inedită din cheile Râmeții; și vineri și sâmbătă am parcurs kilometri buni de trasee mixte de offroad și asfalt în inima moților într-o veritabilă caravană Mercedes.

Cheile Ampoiței sunt bunăoară un popas la îndemână când pleci din Alba, cum am plecat noi. Și ai ce face aici: sunt trasee de “cocoț” pe puterile oricui, cu spituri și pitoane gata bătute chiar in Calcarele Ampoiului, dar poți alege și o plimbare spre chei; aici Zdeto a văzut o vulpe de aproape, semn că zona este puțin populată și poți avea privilegiul să zărești sălbăticiuni chiar pe poteca ingustă. Noi am avut norocul să privim calcarele albe scăldate în lumina blandă a soarelui de noiembrie, admirând sopârlele rapide ce se soreau pe pietre. Traseele ce pleaca de la calcare în sus sunt spectaculoase și nu foarte dificile pentru un obișnuit al drumețiilor montane.

Drumul a continuat spre Gârda de Jos, Arieșeni, Scărișoara, pe vremuri destinații dragi de weekend fără asfalt. Astăzi se ajunge cu ușurință în aceste locuri frumoase; acum se viziteaza si peștera Poarta lui Ionele, deschisă publicului din 2011. In galeria principală traiesc in colonii mai multe specii de lilieci; in perioada iernii ei hibernează, de aceea accesul la hornul care pleaca din galeria principala a fost inchis si situl este in momentul de fata protejat pentru a preveni fluctuatiile numarului de exemplare. Puteti afla mai multe de la ghidul peșterii; este un om simplu, dar ce contează este că îți furnizează toate detaliile despre geneza peșterii și drama speciilor de lilieci, documentată si de pasionații din cluburile speo. În zonă există însă multe caverne și peșteri care se pot vizita, la unele este necesara o pregătire fizică bună și un echipament adecvat.

Am revăzut apoi Dealul cu melci, o curiozitate a naturii care atestă formarea munților Apuseni din fundul unei mări străvechi. Este un bolovan mare, situat chiar in drumul principal, motiv pentru care poartă urme de vandalizare din partea indivizilor certați cu orice lege sau dram de bun simț; știți genul care cară acasă tot ce li se pare frumos, pentru colecția personală. Ne-am consolat cu cascada Pișoaia, un loc rupt parca din filmele cu aventuri; ne-am lăsat pradă dronei și aparatelor foto pentru scurt timp, admirând căderea impresionantă a cascadei peste mușchiul verde ce tapetează pietrele negricioase. Aici și modelul ML pus la dispoziție de Tiriac Auto a fost pentru o vreme fotomodel, lăsându-se imortalizat cu grație.

Tot în drum ne-am bestializat cu o mocăniță uitată de timp pe marginea drumului; mereu îmi fac timp să admir aceste relicve ale tehnicii secolului trecut, chiar dacă nu se ridică la înalțimea muzeului tehnic german din Sinsheim de pildă. Important este că am înveselit și am colorat in stilul nonconformist al echipei Goodyear vagonul descoperit al garniturii impietrite pe șină de decenii.

Popasul de prânz de la mama Uța ne-a pus pe jar: nu mâncam balmoș prima dată, în schimb am fost impresionat de salata acră de merișoare culese din zonă. Este un  “tratament” deopotrivă delicios si plin de micronutrimente. Amintesc din acestea antocianii, substanțe colorate care au efect antioxidant și protejează împotriva radicalilor liberi.

Ne-am pozat cu mama Uța, convinși de faptul că i-au trecut pragul mulți vizitatori ai Apusenilor in cei 25 de ani de bucătărie locală. Printre gazde s-a numărat și un bulldog haios, tare pofticios si ușor obraznic atunci când vorbim de maniere la masă…

Drumul a continuat cu un traseu mixt, atât de asfalt cât și de offroad, în care am putut aprecia la adevărata valoare echiparea cu anvelope Goodyear Ultragrip. Nici zonele cu frunze umede, nici bolovănișul de pe unele drumuri forestiere din acest traseu nu ne-au speriat, noi simțindu-ne în siguranță de fiecare dată.

La Scărișoara nu am fost niciodată până acum pe întuneric. Este cu totul diferit să faci coborârea spre ghețar pe înserat; noi am profitat de amabilitatea custodelui și am vizitat ghețarul încremenit într-o lumină slabă, stranie și rece. Nu știu de alții, dar m-am uitat de câteva ori în spate în timp ce urcam înapoi scările înguste, convins fiind că un suflet local ne călăuzește urcarea.

Am fost ușurați când am aflat oleacă mai pe seară că nu era vorba de sufletul lui … Avram Iancu, chiar dacă gazda noastră de la muzeul tulnicelor l-a chemat așa cum numai câteva femei din Pătrăuțești mai stiu s-o facă: punând mâna pe un tulnic tare lung. S-a lăsat cu pâine și sare pe masă, vișinata a fost pe placul Ioanei( și nu numai) și am pus de un Jam session cu tulnic și chitară acustică( a se citi m-am făcut de râs în Si Major, că atât am deslușit din “imprecația” muzicală izvorâtă din misteriosul tub de lemn).

Ziua de sâmbătă a fost la fel de încărcată, chiar daca ziua de lumină e scurtă în sfârșit de an. Am nimerit drumul de Teiuș cum nu se putea mai bine, scăldat de lumină. Am admirat de departe cheile Râmeții, stiind că le vom testa temperatura apei ulterior.

Este posibil chiar și în noiembrie sa găsești pe drumuri lăturalnice ca cele alese de noi poroambele; în tufe dese pline de țepi ce străjuiesc rodul de peste an vezi sute de bobițe albastre. Pentru mine faptul că aceste fructe sunt încă ușor de găsit chiar și în perioada rece nu poate decât să mă bucure: întotdeauna mă înfrupt din aceste mici bogății ale naturii, așa cum multe lighioane își ostoiesc foamea cu ele, savurându-le dulceața și gustul ușor astringent. De antociani nici nu are rost să vă spun iar.

Desigur că nu te poți hotărî ușor ce anume te impresionează într-o asemenea escapadă, dar ce vreau să vă povestesc neapărat este un moment aparte într-o pădure tânără de făget. Cu mașinile oprite pentru poze a fost o placere să facem cadre pe aparatele foto în acest loc de vis; greu a fost să plecăm mai departe, cu regretul că lumina în această perioadă a anului nu avantajează fotografiile prea tare.

Popasul de prânz a fost o surpriză plăcută din partea lui Doru. Astfel, undeva în inima moților am oprit degrabă să încercăm bucate tradiționale într-o gospodărie tradițională, unde ciorba rântașită de afumătură, sarmalele și brânza frământată s-au numărat printre ele. Dacă mai pui că totul s-a gătit ca odinioară și că la 20 de metri de noi trona un hambar de lemn vechi de peste 200 de ani puteți avea o imagine sugestivă a experienței noastre.

 

 

No, amu că am povestit în mare ce am petrecut peste weekend, ajung și la partea cea mai dragă mie: experiența absolut unică de a face un “solo” pe stâncă deasupra apei cu neopren în Cheile Râmeții. Știu că nu se compară cu bălăceala clasică pe timp de vară de la Tyulenovo, dar ne-am distrat de minune intr-o albie din zona de chei, într-un melanj fabulos de tehnologie foto video, apă rece ca gheața și prize dificile pe pereții de piatră.

Cu Eros și Doru la butoane, e clar că s-a lăsat cu selfie-uri în surplombă, salturi în apa rece și traversări pe prize destul de tehnice.

Desi baia în sine nu a durat mult, dezechiparea de neopren ca de obicei ne-a luat o veșnicie. Norocul nostru l-a constituit un simpatic cerber local, hotărât să ne urmeze până în capătul …cheilor și înapoi, pentru o plăcintă bună drept recompensă. A stat el și la poză, în timp ce ne luam rămas bun de la o aventură pe cinste marca Goodyear.