Problema diabetului insulino dependent a fost discutata si rasdiscutata in ultimele decenii. Desi se straduiesc din greu companiile producatoare de insulina sa dezvolte programe pentru pacienti, acestia cauta , pana acum fara prea mare succes, sa isi trateze conditia lor medicala fara injectii. Diverse studii mai vechi sau mai noi atesta “frica” pacientilor cu diabet de tratamentul clasic cu insulina injectabila. In special pacientii nou descoperiti au o mare aversiune pentru folosirea insulinei, desi rezultatele stiintifice actuale sunt in favoarea folosirii cat mai timpurii a insulinei in evolutia bolii.

Ideal insa, din punctul de vedere al pacientului, fie el vechi sau nou, o pastila care sa inlocuiasca o injectie, chiar putin dureroasa, chiar cu risc scazut de lipodistrofie, chiar cu risc scazut de dozaj incorect, este clar o solutie mult asteptata, indiferent de costuri. Si e evident ce trebuie sa contina acea pastila: nu metformin, nu sulfonilureic, nu analog de GLP 1 sau thiazolidindione, ci chiar insulina umana. Problema cea mare este insa cum protejezi molecula de insulina de atacul enzimatic ce incepe in tubul digestiv. Structura proteica este rapid denaturata, rupta si distrusa de proteaze, prezente din belsug in sucul gastric. S-au incercat pana acum diverse metode pentru a evita degradarea insulinei: plasturi cu insulina, inhalator( insulina administrata in puf), pastile “filmate” – cu un strat protector. Nici una nu a reusit sa rezolve problema, cantitatea de insulina absorbita fiind prea mica pentru a asigura functionarea normala a organismului.

Chimistii de la Institutul  Topichev de Sinteza Petrochimica au sugerat o  solutie unica si eficienta, in 2 faze. Pentru a fi siguri ca insulina trece in sange, in prima faza pastila trebuie sa treaca pasajul gastric neatinsa. Apoi, este necesar in faza a doua ca insulina sa fie absorbita in intestinul subtire mai repede decat o pot distruge enzimele proteolitice.

Cercetatorii rusi spun ca prima faza este usor de rezolvat,dar nu  folosind acid poliacrilic sau polimetacrilic, care nu permite insulinei sa fie atacata de enzime. Solutia propusa este un hidrogel care este impregnat cu 3 substante: insulina ( care nu se leaga de hidrogel in niciun fel , putand fi usor eliberata), apoi un inhibitor pentru enzimele proteolitice, si in final un polizaharid de “ancorare” care sa permita absorbtia insulinei in circulatie, prin interactiunea cu lectinele din structura peretelui intestinal.

Cu toate acestea, procesul a fost simplificat si mai tare: exista o substanta , ovomucoidul, cu o structura complexa glucoproteica, care poate exercita in acelasi timp functia de protectie si de ancorare. Componenta proteica a ovomucoidului este responsabila de protectia fatade enzimele ce ataca structura insulinei, iar componenta glucidica realizeaza ancorarea si interactiunea cu lectinele din mebrana mucoasei intestinale.

Prin introducerea ovomucoidului in granulele de hidrogel s-a obtinut un preparat cu insulina care poate fi administrat oral numit RANSULINA, care este deja in faza testelor clinice. Desi uzual acestea dureaza cativa ani, va fi o problema de timp pana cand pacientii cu diabet vor putea inlocui acele scheme de tratament cu 4 injectii pe zi cu o administrare usoara si lipsita de riscuri.

Exista o importanta retinere a persoanelor cu diabet zaharat la injectarea insulinei. Aceasta frica, nefondata dealtfel pentru ca in multe cazuri injectiile subcutanate cu insulina nu sunt dureroase, duce la o intarziere nejustificata a terapiei cu insulina, in detrimentul unui bun control glicemic ( mai ales la pacientii cu diabet zaharat tip 2, la care controlul glicemic devine insuficient cu medicatie orala. Hemoglobina glicozilata peste 7 % poate fi un indiciu . Ideea de insulina= stagiu final al diabetului este des intalnita in randul persoanelor cu diabet, dar trebuie combatuta cu argumente stiintifice, deoarece o persoana cu diabet care urmeaza un tratament corect poate trai aproape normal multi ani.

Injectarea insulinei este posibila datorita acelor subcutanate, cu lungimi de 6, 8 sau 12 mm. Lungimea acului folosit se alege in functie de grosimea tesutului adipos din locul de injectare. E recomandat ca acul sa se schimbe la fiecare injectare.

Injectiile se fac subcutanat. Locurile de electie sunt: fata anterioara si latero-externa a coapselor, jumatatea inferioara a abdomenului (sub ombilic), fetele anterioare si laterale ale bratelor si regiunile fesiere. In brat(deltoid) de multe ori este necesar ajutorul altei persoane, datorita stratului adipos mai subtire . In acest caz acul nu se introduce perpendicular, ci la 45 grade.

Pielea se sterilizeaza cu alcool , iar urmele de alcool se pot sterge cu un buson de vata fiert in apa. Pacientul se va spala obligatoriu cu apa si sapun inainte de fiecare injectie. In general se va evita repetarea curenta a injectarii in acelasi loc. Schimbarea locului de injectare se va face periodic, dupa o schema pe care si-o va face pacientul, care de altfel isi face si singur injectiile. Accidentele dupa administrare de insulina sunt:
- hipoglicemia;
- infectiile locale (flegmoane) datorate unei asepsii necorespunzatoare;
- alergie la insulina (reactii locale si generale). in aceasta situatie se inlocuieste insulina
- lipodistrofia, hipertrofica (noduli duri si durerosi) sau atrofica, cu disparitia grasimii subcutanate. Lipodistrofia se combate prin schimbarea periodica a locului injectiei.